Description
15,00 lei
Fosfor urinar
Cea mai mare parte a fosforului (P, PO4, fosfat anorganic) din organism este legat împreună cu calciul în oase.
Aproximativ 15% din fosfor este prezent în sânge, ceea ce îl face să fie principalul anion al mediului intracelular.
Acesta are diverse funcții, inclusiv rolul său în metabolismul glucozei și al lipidelor, în stocarea și transferul de energie în organism, în crearea țesutului osos și în menținerea echilibrului acido-bazic.
Fosforul este absorbit în intestinul subțire cu ajutorul vitaminei D.
La fel ca și calciul, fosforul este controlat de hormonul paratiroidian (PTH).
Are o relație inversă cu calciul: o creștere în serul unuia dintre ei determină rinichii să îl excrete pe celălalt.
Hormonul paratiroidian crește eliberarea de calciu și fosfor din oase și reduce excreția de calciu și crește excreția de fosfor în urină.
Aproximativ 80% din fosforul care este filtrat în urină este reabsorbit de către tubulii renali proximali.
Reglarea excreției fosforului în urină depinde în principal de reglarea absorbției fosforului de către tubulii renali proximali.
Printre factorii care cresc excreția de fosfor în urină se numără: dieta bogată în fosfor, hormonul paratiroidian, volumul extracelular crescut, absorbția scăzută de potasiu și afectarea tubilor renali proximali (de exemplu, sindromul Fanconi).
Factorii care reduc excreția urinară a fosforului includ aportul scăzut de fosfor din alimentație, insulina, aportul ridicat de potasiu din alimentație și absorbția redusă a fosforului la nivel intestinal (de exemplu, antiacidele care fixează fosfații, deficitul de vitamina D), situațiile de malabsorbție).
O creștere a concentrației serice a fosforului este cunoscută sub numele de hipofosfatemie, în timp ce o scădere a concentrației sale este cunoscută sub numele de hipofosfatemie.
Hiperfosfatemia este asociată cu niveluri scăzute de calciu și prezintă simptome precum tetanos, aritmii și convulsii.
Hipofosfatemia este asociată cu slăbiciune musculară, encefalopatie, funcție trombocitară slabă, contractilitate cardiacă scăzută și parestezii.
Alimentele bogate în fosfor includ fasolea, puiul, ouăle, peștele, laptele și produsele lactate.